Închis într-un salon, ascult a ta chemare,
Din frunze vestejite de strigăte amare...
Cu-ntunecate gânduri trimiți clipe trăite
Din neguri depărtate și toamne răvășite.

Am și primit o veste, cu dor de nebunie,
Că trupul tău pe scânduri la cap are-o făclie,
Și ale tale brațe le-au încrucișat pe piept,
În încăperi de unde plecau toți cu regret.

Ce moarte demnă, de-o viață zbuciumată!
Otrava de pe buze ai savurat-o toată...
Te-a ars pe dinăuntru, și moartea a fost grea,
Ca viața ce-ai trăit-o purtând povara mea...

Blestem pe tine soartă, căci viața ne-o decizi,
Blestem și pe pământ, în groapa ce-o închizi,
Blestem pe tine soare, că n-o poți lumina,
Blestem să aibă noaptea, căci nu o pot uita!

Blestem pe tine vânt, c-alungi al ei parfum,
Pe tine demon foc, căci tu faci totul scrum...
Blestem să aibă apa, suntem făcuți din ea,
Blestem pe tine suflet, că nu mă pot ierta!

Și mă ridic din pat, uitându-mă-n oglindă,
Unde doi ochi reci adun-o față blândă,
Izvorând din ei priviri de semizeu,
Amantă și iubită, uiți că tu ești eu...