BUNÃ SEARA

Era o zi cețoasă, după o noapte în care a plouat din belșug. Și eu eram in grădină, culegeam niște morcovi pentru supa de găină ce urma să o prepar pentru deseară…singura găină care mi-a mai rămas. Casa mea era în apropierea pădurii, iar recent se auzeau niște zgomote ciudate venind dinspre ea. Ca și cum cineva ar fi fost vânat și in cele din urma prins. În fiecare zi, când ieșeam afară trebuia să îmi păzesc spatele, ca nu cumva să mi se întâmple ceva.
Pană în aceea zi, când un bătrânel veni pe podul dinaintea casei mele si fără să apucă sa zică vre-o vorba, se prăbuși. Când mă apropiam de el, am văzut că avea trei săgeți cu pană de culoare alb-murdar in spate. Dar când am vrut să i le scot, el m-a oprit si mi-a zis sa merg sa îmi iau echipamentul primit din moși-strămoși, dar nu înainte sa îmi spună de părinții mei cei plecați de mult timp, de când eram încă un copil de paisprezece ani. Din păcate, după ce a terminat de vorbit, a căzut răpus de o săgeata înfipta in gât, trasă dintr-un loc neștiut. Nu am stat pe gânduri, am fugit drept in casă să împachetez. Mi-am pus niște merinde, anume ce mai aveam prin bucătărie: un colb de pâine uscată si niște fructe de pădure culese de vreo 2 zile. După asta, am luat toți banii pe care ii aveam, i-am pus in buzunarul de la pantaloni si am ieșit afara înarmat cu un arc mic, nefolosit de ani si prăfuit, plus o tolbă de săgeți cu pene de porumbel roase, probabil de șoarecii din pivnița. În momentul acela credeam că va fi destul, dar urma să mă înșel.
Am ieșit din casă, doar ca să mă sperii îngrozitor. O creatura gigantica cu pielea cenușie ca în vechile povești de speriat copii, un trol cred, trăgea corpul neînsuflețit al bătrânului în pădure. Nu am îndrăznit să îl urmez, căci curând aveam să mă întâlnesc cu un grup de pitici verzi cu piei de animale pe ei, agitând niște săbiuțe scurte, de o culoare verde-închis, ca de mlaștină. Erau vreo 3-4, sfătuindu-se cum să mă gătească, presupun, câte unul mai răzând. Nu am zăbovit … mi-am luat arcul din spate, o săgeata și am tras. Săgeata și-a urmat cursul propus gălăgios, dar rapid. A nimerit una dintre creaturi în piept. Nu a penetrat mult, dar destul cât să îl înfurie. Nervos, s-a repezit la mine, iar eu am luat-o la fugă, nu înainte să mai trag o săgeată, care îl nimeri in mâna stângă, de data asta mult mai adânc. Am fugit in casă sa vad ce mai găsesc. Dar nu am găsit nimic. Chiar când voiam să ies, apropiindu-mă să deschid ușa, o săgeată se izbi de ea, fiind urmată de încă una, și încă una. M-am speriat, dar totuși am reușit să mă uit pe lângă vârful săgeții care penetrase ușa. Am văzut trei creaturi asemenea celorlalte, dar de data asta fiecare purtând un arc micuț, cu săgeți scurte, si încă doi care veneau spre casa cu săbiuțele in mână. Am așteptat să văd ce fac, până când am băgat de seamă că acei piticuți începeau să lovească ușa cu săbiile.
Repede, am deschis fereastra și am sărit afară, dând nas în nas cu un alt pitic, dar de data asta mai înalt, mai grăsuț, cu o mustață lungă până la genunchi și o barbă groasă si stufoasă, ținând în spate un topor mare înfășurat intr-un material verde-închis, pictat cu câțiva copaci și multe flori. Era un gnom. Când m-a văzut, s-a aplecat până in pământ, mustața atingând solul și mi-a zis bună ziua. Eu m-am pregătit să trag, dar el mi-a zis:
-Așteaptă! Eu sunt Domri. Încântat de cunoștință.
Dar nu am apucat să ne strângem mâna, că o săgeată ne trecu pe lângă ochi. Nu am mai stat la povestit, am fugit în pădure, lăsându-mi casa și drumul spre civilizație în urmă.


LUNGUL DRUM SPRE SILVANAR

Înapoi în siguranță, în pădure, după o lungă fugă, ne-am așezat lângă un copac înalt, gros și zdronțuros, ce părea vechi de câteva sute de ani. În jur era liniște, așa că m-am așezat, dar nu și Domri. El a rămas în picioare, a adulmecat aerul, apoi s-a întors către mine, mi-a zis să aștept și de îndată a plecat. Eu am stat chiar lângă copac, dar eram așa de nervos, încât în scurt timp am început să mă plimb în jur. „Ce se întâmplase cu casa mea? Oare arde din temelii? Dar Domri acela? Ce gânduri are?”. Erau o mulțime de întrebări care îmi frământau creierul. “Oare e în cârdășie cu acei piticuți?” Dar atunci am auzit:
-Nu, nu sunt prieten cu acei goblini, nu am fost și nici nu voi fi.
-Deci … goblini. Parcă o carte de povești din străbuni a luat viața.
-Ba nu. Aceste creaturi au existat dintotdeauna. Iar faptul că seminția oamenilor de rând a uitat de ei le-a sporit activitatea. Acum se cred puternici. Și într-adevar sunt. Dar nu e normal. Nu e normal ca niște goblini să fie atât de mulți și în plus atât de puternici. Aceștia pe care i-ai întâlnit erau slabi ca cei din vremurile trecute. Cei ce umblă în zilele acestea doar pe sub lună și în locurile întunecate … de ei să te temi. Au ajuns să se creadă puternici ca orcii. Doar patruzeci asemenea goblini ar răpune un trol! Și doar cincisprezece orci ar face la fel. Dar să uităm asta. Să o luăm de la început. Eu sunt Domri, spuse el, aplecându-se din nou. Încântat de cunoștință.
-Încântat.
-La mine acas’ te prezinți spunându-ți numele.
-Îmi vei afla numele când voi crede eu de cuviință.
-Foarte bine, domnule necunoscut. Atunci te voi numi Chann, care înseamnă în limba ta
-Știu ce înseamnă. Nu trebuie să îmi spui.
-Mă bucur atunci. Dar hai! Nu mai putem zăbovi. Vin!
Și atunci am plecat mai departe. Adevăratul sens al cuvântului Chann este lup mic, ceea ce pentru mine a fost ca o insultă. Dar nu m-a frământat acest gând mult timp. Căci în timp ce fugeam o săgeată mi-a trecut pe lângă față. M-am uitat în spate și am văzut trei asemenea goblini, nu mai înalți ca Domri, dar cu mușchi foarte mari și mâini până la genunchi. Fața le era mare, cărnoasă și doi colți curbați le ieșeau din gură, ajungându-le până la obraji. Aveau urechi mult mai lungi ca ale celorlalți, ochii roșii, părul lins și aruncat în toate părțile și pielea negru-mlăștiniu. Câțiva dintre ei erau îmbrăcați într-o piele de urs tăbăcită, iar alții purtau niște zale pământii. Pe lângă arsenalul periculos, mai călăreau și niște mistreți giganți, cu spume la gură și colții plini de sânge. Scoteau niște zgomotele enervante, iar împreună cu vocea pițigăiată și totodată groasă a goblinilor făceau o gălăgie infernală. Se auzea în toată pădurea. Domri nici nu se uita înapoi, parcă urmărind ceva sau așteptând ceva să se întample.
Dar deodată se opri, se întoarse cu fața spre inamici și își scoase toporul, parcă gata de luptă.
-Pregătește-te, Chann! Acum vom lupta! zise el, ca apoi să se arunce cu fața înainte.
Parcă eram împrietit. Mă uitam la piticul acela îmbrăcat în zale aurii dintr-un material necunoscut mie, care își agita săcurea cea mare, doborând câte un goblin pe rând. Parcă ii plăcea să lupte, dar nu arăta tot ce putea.
Într-un sfârșit, îi terminase pe toți. Dar gălăgia nu se terminase, în schimb se auzea mai încet. Știam că o altă luptă urma să se petreacă. Dar Domri mă trezise din “somnul” meu și îmi zise că e momentul să plecăm. Am început să fugim din nou, iar acel tropăit venea din urma noastră tot mai aproape. Până când, în timp ce fugeam am văzut în fața noastră o lumină călduță. În timp ce ne apropiam, auzeam în spate tropăitul aproape și multe strigăte, pe unul chiar înțelegându-l:
-Nu vă opriți! Aproape i-am prins! Opriții până nu ajung în Silvanar!
Atunci am văzut că în fața nu era ieșirea din pădure, căci în continuare vedeam copaci. Dar nu orice copaci. Aceștia erau înalți, cu brațe lungi, asemănători cu cei de pe eșarfa cu care își leagă Domri săcurea. Cu cât ne apropiam, cu atât lumina devenea mai slabă, parcă ghidându-ne calea, arătându-ne că nu mai avem mult.
Odată ce am intrat printre doi copaci, am auzit în spate niște “zvânturi”, iar apoi niște chițcăite. Nu am îndrăznit să mă uit în spate, dar am ghicit ce s-a întâmplat, anume niște săgeți au ucis goblinii cu tot cu mistreți.