Pe mine mă cheamă Lucian, dar prietenii îmi spun Luky. În engleză, înseamnă norocos, dar n-aș spune că mi se potrivește mie… N-am avut noroc niciodată – sau poate rareori…
De exemplu, de ce nu m-am născut eu într-o familie cu bani, tata să fie patron de restaurante, și magazine, și camioane, mama să fie patroană de salon de coafură – ca ai lui Ștefan Pop, coleg de-al meu de generală, înainte ca taică-său să facă bani și să se mute în altă parte, într-o vilă mare, unde ne-a chemat pe toți colegii la un chef de despărțire ? Era tare mândru, tot arătându-ne ce avea prin casă și avertizandu-ne ce putem și ce nu putem să facem.
Sau măcar ca Dan, Victor sau Septimiu, colegii mei de acum, care nu au părinți bogați, da’ au tot ce le trebuie, îs bine îmbrăcați, mâncați, au internet acasă și telefoane noi… Cred și eu că așa-ți dă mâna să tocești, când nu ți-e frică de taică-tău, că se întoarce acasă și o ia pe maică-ta la bătaie, ba-ți mai trage și ție una dacă te bagi în fața lui…
Taică-meu e un bețiv de mâna întâi, unul înrăit, care bea orice și oricât, până cade pe stradă și face pe el, pe marginea drumului… Nu reușea să stea niciodată prea mult într-un loc de muncă, din cauza băuturii. Și când venea beat acasă o lua pe mama la bătaie, să-i dea bani, banii munciți de ea, dar care erau ai lui, că doar el era capul familiei, așa zicea. Și după ce-i dădea mama bani, o bătea în continuare, să-i mai dea, să-i dea toți, toți… Degeaba încerca ea să-i spună că-s banii pentru întreținere, pentru mâncare, pentru casă, nu conta, el vroia toți banii ca să bea… Din cauza lui urăsc alcoolul, dar îmi plac țigările – tata nu fumează.
Uneori o bătea așa de tare pe mama, că veneau vecinii, dar el refuza să deschidă ușa și nu mă lăsa nici pe mine. De vreo două ori am deschis-o eu, ca să intre vecinii în casă, dar s-a prins și, când bătea cineva la ușă, se posta în fața ei, târand-o și pe mama după el, să-i dea în continuare… De vreo trei-patru ori a ajuns mama la spital din cauza lui, vânătă toată, odată cu o coastă ruptă, altădată cu o mână ruptă… Ultima dată când a bătut-o a lovit-o așa de tare în cap, în partea stângă, că i-a spart timpanul urechii și a rămas mama cu gura strâmbă… Atunci, la spital, o doctoriță s-a înfuriat extrem de tare văzând-o cum arăta și l-a sunat pe fratele ei, avocat, ca să o convingă pe mama să divorțeze. Mama tot zicea că nu, nu, că e soțul ei, că e tatăl meu, că nu știe ce se va face fără el… Doctorița nu s-a lăsat : « Și dacă te omoară, cine va mai avea grijă de copil ? » Atunci nu m-am mai stăpânit și am strigat eu : « Divorțează, mamă, sau îl omor eu cu mâna mea! » Cred că asta a speriat-o cu adevărat.
Avocatul adus de doctoriță a fost foarte de treabă, s-a purtat frumos cu noi – prea frumos, aș spune eu… Adică de ce atâta grijă și atenție pentru o femeie amărâtă și copilul ei ? Aproape că nu i-a luat bani pentru divorț. Din milă creștinească, i-a spus el odată mamei – și ea a început să plângă, cât pe ce să-i pupe mâinile… Dar eu l-am urât atunci. Din milă ? N-am nevoie de mila lui, și nici de Dumnezeu. Mie Dumnezeu nu mi-a dat niciodată nimic.
În schimb, avocatul mi-a dat. Odată, când așteptam la tribunal, la o înfățișare unde mă audiau pe mine (am învățat multe cuvinte de-astea savante în timpul divorțului), am așteptat vreo două ceasuri, că judecătorul era foarte ocupat… Și avocatul mi-a dat 10 lei, să mă duc să-mi iau de mâncare de la fast-foodul de lângă tribunal. Ce știa el… Mi-am luat un pachet de țigări și le-am fumat pe îndelete, una câte una, fără să aibă el habar… Auzi, îmi dă el mie bani de mâncare… Păi băi, avocatule de avocat ce ești, eu n-am nevoie de mâncarea ta, de banii tăi, de mila ta… Eu le fumez pe astea, pe toate !
După divorț, apartamentul cu două camere, de lângă gară, ne-a rămas nouă, mie și mamei. Avocatul l-a avertizat pe tata că dacă se mai apropie de casă și de mama îl bagă la pârnaie, unde-o să-l bată ăia pe el de n-o să se vadă… Așa că tata nu mai vine prin preajma blocului, dar mă pândește pe mine. Zice că-s băiatul lui și trebe să-l ajut… Adică să-i dau bani. De aceea îl ocolesc cât pot. Și când e treaz, și când e beat. Când e treaz fiindcă-mi cere bani, când e beat fiindcă mi-e rușine cu el… El stă acuma la tata-mare și mama-mare din nou. M-am dus pe la ei, să le spun să aibă grijă cu el, dar bunică-mea a sărit cu gura că mama e de vină, că din cauza ei s-a apucat de băut, că e leneșă și n-a avut grijă de el… Mi-a venit să o bat eu pe ea, așa că am plecat și nu am mai dat pe acolo de atunci.
În schimb, îmi place să mă duc pe la buna – asta e bunica din partea mamei. Stă într-o casă micuță, nu prea departe de noi, dincolo de liniile de cale ferată. Unchiul meu, fratele mamei, i-a pus-o la punct, adică a izolat-o, a schimbat acoperișul, gardul, ceva prin casă… Unchiul ăsta al meu e tare șmecher și se crede tare bun. E șofer pe TIR, face curse internaționale și câștigă o grămadă de bani… El îi găsise de lucru și mamei, ca femeie de serviciu la firma unde lucrează el, dar de la atâtea bătăi încasate mama s-a îmbolnăvit de inimă și nu mai poate să facă efort. E pensionată de boală acuma – și așa și arată. Ca o pensionară – adică e îmbătrânită tare, de atâtea supărări și necazuri – și ca o bolnavă – slabă, palidă și ofilită… Pensia e de vreo 3 milioane și ceva, nu ne ajunge, așa că ea mai face și altceva : are grijă de doi bătrâni din blocul vecin. Le face curat și de mâncare, le face cumpărăturile, merge cu ei la medic… Îs foarte bătrâni, au peste 70 de ani – și-s tare răi, adică au tot felul de pretenții, ca și cum mama ar fi sluga lor… Băiatul lor e în Canada, a plecat cu familia și sună o dată pe săptămână să vadă dacă mai trăiesc. Ei se plâng de mama și pe urmă el o cere și pe ea la telefon și o ceartă că nu are grijă de părinții lui… Nu știu exact ce-i spune, dar o face să plângă. Mama e foarte plângăcioasă, după atâtea bătăi, plânge din orice. Nu apuc eu la telefon, să-i spun tipului : « Păi băi, individul lu’ pește, dacă-ți iubești așa de mult părinții, de ce-ai plecat la capătul lumii, băi ? » Dar eu nu am voie să mă duc la bătrâni acasă. Am fost o dată – și nu le-a plăcut mutra mea. Nu le-a plăcut părul meu în ochi, cercelul meu, hainele mele…
Am văzut și eu că oamenilor nu le place de mine. Chiar și buna îmi tot face observații : că să mă tund, că îs prea slab, că să învăț și eu ca verii mei Ioana și Alex… Ãștia îs copiii lu’ unchiu-meu. Ei nu-s slabi ca mine, nu se uită pieziș, îs tot timpul veseli și bine-dispuși… Cred și eu, când la tine în casă nu e scandal și ai de toate… Și-s deștepți, învață de rup, Alex la facultatea de ingineri și Ioana la liceu, la chimie-biologie în limba engleză, să se facă doctor, cică… Cred și eu, dacă pot…
Cică și eu aș putea, « am potențial, dar nu-l folosesc », îi tot spuneau profii mamei, când o chemau la școală să se plângă că iar am lipsit, iar am fost obraznic, iar am fost violent cu colegii… Păi pe mine să nu mă calce nimeni pe coadă, că-i dau una de nu se vede… Oricum la mine în clasă n-am prea avut prieteni niciodată. Ori îs tocilari, ori îs proști… Prietenii mei îs ca mine, nu contează în ce clase suntem, ne întâlnim în pauze, după ore sau chiar în timpul orelor, dacă n-avem chef să mergem. Cunosc toate colțurile, toate străzile, toate gropile din cartierul gării. Începusem să mă plictisesc când am terminat a VIII-a, așa că mi-am căutat un liceu cât mai departe de casă, ca să mai explorez și alte locuri. Un băiat din blocul vecin era la Liceul Electrotehnic, în cealaltă parte a orașului. Mi-a zis că nu-i așa greu, că e ok, așa că m-am dus și eu acolo. În toamnă, că în vară rămăsesem corigent la mate și la chimie (drept să spun, m-am mirat că numai la astea două am rămas). Dar am trecut și m-am prezentat în prima zi de școală la liceu. Numele meu nu apărea pe nici o listă, dar am zis că-s în C (nu vroiam în A, la tocilari) și m-au primit. Le-a trebuit vreo săptămână până s-au lămurit că nu eram pe listele lor, nu aveam nici dosarul depus la liceu… și încă una să-mi găsesc dosarul pe-acasă, să-l aduc la liceu, directoarea să meargă cu el la inspectorat și să-mi dea și mie repartiție… Dar, în final, am reușit.
Pe la școală dau și nu prea, adică plec dimineața de-acasă, că mă scoală maică-mea, dar ajung la liceu pe la 9-10 și plec pe la 12-1 la amiază… Uneori, dacă mă întâlnesc cu ceva prieteni pe drum, nici nu mai ajung la liceu. Ne plimbăm prin parcuri, stăm pe bănci, vorbim, ne uităm la mașini și la gagici… Ceilalți mai beau și câte-o bere sau chiar tărie, dacă a șterpelit vreunul ceva de-acasă. Eu nu beau. Urăsc băutura.
În schimb, fumez de pe la vreo 10 ani, de când stăteam pe-afară cât de mult se putea, ca să nu-l văd pe tata când ajunge acasă și-o ia pe mama la bătaie… Încercam să mă duc acasă doar târziu, după ce se întuneca și el se culcase deja. Fumez și un pachet pe zi, dacă am bani. Dar nu prea am bani. Alocația se duce repede, nici de 4 pachete nu-mi ajunge… Mai cumpăr și de contrabandă, de la niște tipi din cartier, cu banii pe care-i șterpelesc de la mama, dar s-a prins și e atentă la câți bani are în geantă. Prima dată când și-a dat seama că i-am luat din bani a plâns.
Mi-a spus că o omor cu zile, că ea pentru mine le face toate, că la mine se gândește… Dacă s-ar fi gândit la mine, n-ar fi stat atâția ani să înghită atâta bătaie de la tata… Degeaba-mi spune acuma că pentru mine a făcut-o. N-a făcut-o fiindcă îi era frică, fiindcă e slabă. Mie nu mi-e frică de nimeni.
Odată mi-a dat Gigi, un tip de la noi din cartier, niște « iarbă » să fumez. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut senzația de plutire pe care ți-o dă și energia… Mă simțeam puternic, așa de puternic, că aș fi înfruntat toată lumea, chiar și pe tata, la o adică… I-am mai cerut pe urmă, și mi-a mai dat o dată… dar mai puțin ca prima dată. Gigi ăsta e mare șmecher. Învârte tot felul de chestii, e prieten cu tot felul de tipi cu care e mai bine să nu te pui, uneori vine și poliția să-l caute – dar scapă basma curată de fiecare dată.
Oamenilor nu le prea place de mine. Îs lung și slab, ca o așchie (îmi dau și sandvișul pus de mama pe o țigară), am părul zburlit și lăsat peste ochi. Ca să-mi ascundă ochii. Să nu mi se ghicească privirea. Mă uit strâmb, mă uit pieziș, mă uit urât – așa spun oamenii. Numai o fată la care am încercat să mă dau odată mi-a spus că eu parcă mi-aș pune un voal peste ochi. Am ochi înnegurați, nu las să se vadă ce-am în suflet – și ea n-ar putea avea încredere în astfel de ochi. Ochii sunt oglinda sufletului, iar ea vrea un băiat cu ochi limpezi, curați. Hm… Era o fată frumoasă, colegă cu vară-mea Ioana, venise cu ea la buna să mănânce cireșe… Așa-s fetele astea frumoase și deștepte, se cred grozave… Dacă eram băiatul unui chirurg renumit, sau al unui patron și aveam un Merțan sau un Audi bengos, mai contau ochii mei înnegurați ? Sau poate atunci nu aveam ochii tulburi – la atâția bani, te cred și eu că aș fi fost vesel și bine-dispus tot timpul… Și aș fi avut și haine de firmă, nu blugii ăștia tociți și tricouri decolorate… Nu cred că mai conta nimic atunci, așa-i ?